„Azi imi propun sa fiu mai concisa si sa termin mai repede de predat…ca sa am timp sa le mai arat ceva in plus….”
„Doamna profesoara, puteti repeta ca am ramas in urma…”
„Si doar le-am spus sa imi spuna pe nume…”
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
„Doamna profesoara” imi aduce aminte de un exemplar de profa de la scoala generala, care, inainte de Revolutie, o teroriza pe sora-mea, si, peste ani, cand am ajuns sa predau acolo, o vreme, si pe mine, ocazional si la nevoie.
Toata lumea stia ca, pe vremuri, tovarășa profesoara era „responsabila cu activitatile artistice” in scoala, dadea dibaci la palma si scutura cum nu se poate mai abil urechile copiilor (copii in special de conditie modesta). M-am trezit la masa aceea de sedinta cu „doamna profesoara” care o asimilase foarte natural pe „tovarasa”, așa cum după revoluție noi am schimbat sarafanele cu bluze colorate si cauciucate. Era cat se poate de firesc, deci, sa schimbe macazul, inca vibrand de ecouri ale imnurilor comuniste, cu cel imaculat, cu nelimitatele posibilitati ale unui spion din filmele americane care, peste noapte, are o noua identitate, o noua viata, o noua perspectiva. Aceasta perspectiva se proiectase tesand in viitor ite aproape nevazute.
Plictisita, am incercat sa inlatur cateva de pe masa de sedinta, in timp ce profesorii mai tineri, care fusesera angrenati in nu stiu ce activitate artistica a scolii, intrau in sala de sedinte.
„Doamna profesoara” convocase de urgenta o intrunire ca sa mustruluiasca pe ici pe colo ca nu iesisera lucrurile cum trebuie. Dupa o introducere sforaitoare cu principalele ei nemultumiri, mi-a venit randul: eram apostrofata ca am promis ca ma implic si ca nu am facut-o (habar nu avea ca eu imi dadusem licenta in timpul repetitiilor), ca trebuia sa fiu prezenta la repetii, chiar daca aveam ore etc. Era o tacere deplina in momentele in care isi lua aer sa continue si toti se uitau aproape hipnotizati pe masa, intrezarind un soi de țesătură ale carei ițe dispăreau si apăreau diafan. Eram in anul 2000 si ceva si „doamna profesoara ” inca isi tinea vechiul discurs, desprins parca dintr-o carte a Anei Blandiana despre ororile comunismului, pe care o citisem candva. Parea ca sala aia e bantuita de prea mult timp.
In cancelarie, concluzia „doamnei profesoare” mi-a ajuns si mie la urechi, pe sistemul „telefonul fara fir, intelege fiecare ce vrea”: fusesem „indisciplinata”!
Nu stiam daca sa rad aiurea sau mai bine sa vars.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Am repetat mai rar si, apoi, am continuat in acelasi ritm.
Scriitorale 