Balada pentru Andrei

In fiecare an, de Sfantul Andrei, incerc sa fac un copil un pic mai fericit, in amintirea fratiorului meu, Andrei.
Tata intotdeauna si-a dorit un baiat, mai ales ca se alesese numai cu fete. Apoi a venit Andrei pe lume. Era frumos si foarte istet. Cand a mai crescut dadea spectacole in casa, inventa cantece, asa mic cum era.
Se juca des cu sora unei colege de scoala, care avea aceeasi varsta cu el. Si acum imi aduc aminte cum faceau curse cu tricicleta prin casa… Ea e casatorita acum si are un copil de cativa anisori…

Tin minte cum il plimbam cu sania in speranta ca o sa-l inveseleasc si imi spunea mereu ca il doare capul; am in minte, vie, imaginea lui stand pe sanie, infofolit si aproape inert.

Era iarna, inceputul anului 1991, si mama era plimbata cu Andrei, din spital in spital. A durat trei saptamani, fara ca nici un medic sa realizeze ca durerile groaznice de cap, starile de voma si febra continua spun ceva si fara sa-i recomande analizele potrivite.

Situatia a devenit foarte grava si au decis, in ultimul ceas, sa-l transfere la Iasi insa era prea tarziu pentru el; au descoperit ca avea meningita in ultimul stadiu si il adusesera deja in coma. I-au spus mamei ca ar fi putut fi tratat.
S-a stins cu mama la capatai. Avea doar trei ani.

Cand am aflat ca il vor aduce acasa fara viata, m-am culcat si imi doream sa nu ma mai trezesc niciodata…
Apoi, timp de un an, mama a stat numai prin spitale…

Impreuna cu Andrei (7 luni) si sora mea, Ionela (dr), 1988

Aceasta a fost inca una din miile de tragedii consumate in tacere, provocate de un sistem sanitar bolnav, la randu-i, si, mai ales, de ignoranta. Si asta pentru ca, in lipsa altor resurse, oamenii simpli isi pun toata increderea si, nu de putine ori, viata doar in cuvantul medicilor.

Apoape involuntar, cand ajung intr-un spital simt o imensa nesiguranta si primul gand este cum sa plec de acolo mai repede, daca nu e necesar sa raman. Sunt dezgustata de starea de fapt actuala, neschimbata, in care oamenii mor cu zile din cauza infectiilor luate din spitale, de gandacii care misuna nestingheriti in multe din ele, de imaginea obsedanta in care oamenii isi numara cu infrigurare banii pregatiti pentru doctor, indiferent cu ce problema vin acolo, mi-e sila de medicii care cer bani oamenilor foarte bolnavi (cu drept de pensionare) ca sa-i pensioneze, de atitudinea sfidatoare a personalului medical in cazul in care, pe buna dreptate, cineva iese din cand in cand din multime si striga „Rusine!!!”.

Privind retrospectiv la anii care au trecut, sunt convinsa ca, in privinta aceasta, nu se va schimba nimic inca multa, multa vreme si nu ma anima chiar nici o urma de speranta; pare ca tot ce vad e un sinistru deja-vu …

Foarte tarziu am realizat ca moartea lui Andrei ma va marca pentru tot restul vietii. Am realizat ca puteau trece doua sute de ani si amintirile cu el ar fi fost la fel de vii.

Nu te vom uita niciodata, micutule Andrei!